nada

tampla cerului
Nu mai pot sa ies in oras. Poate ma tem si de anumite intalniri. Va incepe din nou tortura
descifrarii zambetelor, analiza frazelor intrerupte la mijloc, plonjarea in haul launtric al fiecaruia. Parca toti vor sa pipaie
sufletul meu, se intorc toti ca vulturul la starv, sa culeaga certitudinea ca in toata fiinta mea ceva s-a zdruncinat
iremediabil. Parca era primavara. O multitudine de dimineti nedefinite, egal de albastre. Si totul a inceput intr-una dintre
acele dimineti, identic de stearsa, de absenta. Treceam pentru a nu stiu cata oara pe langa aceeasi gradina pe care o
vazusem dintotdeauna anosta, respingatoare. Si in blestemata aceea de zi o miscare mi-a atras privirea si nu eram
indeajuns de adancita in ganduri sa nu o iau in seama. Nici nu stiu de ce l-am luat acasa. Un cioc imens, galben, care ii tragea capul in jos, si doua picioare solzoase, pe care nu reusea sa se sprijine decat anevoie. Un cheag de pene, o stea de
carne cu doi ochi de bitum topit inplantati adanc. Nici nume nu avea macar. Graurul, crestinul meu nebotezat... Imi
aduc aminte ca nu stia sa faca nimic; doar se oprea intr-un colt al cutiei, isi inclina capul pe o parte si ma privea, ma privea
adanc, parea atat de mare incat ar fi putut umple noaptea cu ochiul lui. Se cuibarea in plin soare si ramanea neclintit
pana veneam sa il hranesc din mana. Inghitea bucatile de carne intregi, grabit, gatul i se largea si ma intrebam unde are loc sa se duca toata carnea aceea printre pene. Privirea aceea de antracit lichid era linistitoare ca un anestezic. Avea o
pace infipta, concentrata in ochi, si simteam cum ma dizolv in intinderi albe, polare, netulburate de zgomotul strazii, de politica,
de boli ale secolului, de manuitori de lame fine, de pulverizatori de otravuri lente... Strangea mantuirea lumii in doi
samburi negri. Uitasem un geam deschis. Nici nu m-as fi gandit sa il inchid. Eram obisnuita cu inertia lui; zacea culcat pe o
parte si ma urmarea atent. Cine ar fi putut stii? La inceput, nu am vrut sa aud nimic, sa inteleg nimic, ceva in mine se
>contorsiona organic de durere cand a trebuit sa ridic cadavrul lui plapand, cu ciocul galben. Era atat de mic... Oasele lui
si zborul spulberate. Trupul nu mai putea sa i se stranga din atatea rani si fracturi. Era o privire care topea intunericul.
Si oamenii nu vor sa inteleaga ca el, crestinul meu nebotezat, a cazut de sus, de la cerul ferestrei mele, inspre pamantul murdar
care ii astepta binecuvantarea. A fost rastignit in aer, vantul i-a imprastiat samanta si acum i s-au naclait penele in noroi si
peste ochii rotunzi curge ploaia. O ploaie de seminte negre din care se vor naste grauri, noi tample ale cerului...